Nu rata ultimele 3 cursuri de teatru ale verii

Vrei să faci ceva special vara acesta? Vino la un curs de teatru și bucură-te de o atmosferă plăcută alături de oameni creativi și inteligenți.

Atelierele noastre de vară se adresează adulților, adolescenților și copiilor.

Teatru pentru minte și corp (16-19 iulie)

Cursuri teatru Continuu

Dacă vrei să te recreezi timp de 4 zile și să simți că faci ceva pentru tine, vino  la cursurile de actorie „Teatru pentru mine şi corp” susținute de actrița Smaranda Caragea şi Alexandru Pribeagu, actor şi profesor de teatru corporal.

Ce vei câștiga:

  • 4 zile de recreere
  • 4 zile distractive
  • 4 zile de exerciții și jocuri de actorie
  • 4 zile de antrenament activ
  • 4 zile pentru mintea creativă
  • 4 zile pentru corpul inteligent
  • 4 zile pentru expresie, exprimare și expresivitate

Ateliere la care poți participa:

  • Ziua 1: Teleportare în prezent – curios, dispus și atent!
  • Ziua 2: Expresivitate corporală, improvizație și pantomimă!
  • Ziua 3: Memory training – imaginație și asocieri!
  • Ziua 4: Improvizație pentru inspirație!

Mai multe detalii pe Facebook: https://www.facebook.com/events/178621059510191/.

Jocuri, Teatru și Improvizație – după-amieze pentru copii (23-26 Iulie)

Micuțul tău este pasionat de teatru și are multă imaginație? Atelierele de vară „Jocuri, Teatru și Improvizație” sunt locul unde se va simți  în largul lui. Aici va fi provocat să inventeze lumi magice, să creeze povești și personaje și să învețe să-și gestioneze emoțiile.

Atelierele se vor desfășura pe parcursul a patru zile si vor fi împărțite astfel:

1. Jocuri Retro

Experiența jocului dezvoltă capacitatea copilului de a-și urmări scopul. Prin joc, copilul își dezvoltă încrederea în sine și în forțele proprii.

Ce antrenăm:

  • spiritul participativ
  • viteza de reacție
  • atenția distributivă
  • empatia
  • imaginația.

2. Să Ne Cunoaștem Emoțiile!

Emoțiile sunt reacții psihologice specifice și intense față de un anumit eveniment. Cunoașterea lor ne ajută să ne dezvoltăm inteligența emoțională.

Ce  antrenăm:

  • Autoconștientizarea
  • managementul emoțiilor
  • motivația – folosirea controlului de sine pentru a canaliza emoțiile spre un anumit scop
  • empatia
  • dezvoltarea relațiilor.

3. Construiește-ți Personajul!

Aici vom învăța ce este un personaj – element primordial atât în teatru, cât și în literatură: cum se construiește el, cum îi putem da viață pornind de la noi înșine.

Ce antrenăm:

  • Imaginația
  • înțelegerea
  • adaptarea
  • focus-ul.

4. Poveștile Mele

La acest atelier învățăm să transformăm ideile în cuvinte, să construim propriile noastre povești, devenind mici creatori.

Ce antrenăm:

  • creativitatea și spontaneitatea
  • vom învăța să creăm un fir logic al poveștii, sa planificăm acțiunea, dezvoltând astfel gândirea.

Mai multe detalii pe Facebook :https://www.facebook.com/events/384780845361494/

Introducere în Actorie pentru Adolescenți (23-26 iulie)

Ai între 12 și 18 și îți petreci nopțile urmărind filme și seriale pe internet? În plus, te fascinează cum se transformă actorii de la un rol la altul? Atunci cursul de „Introducere în actorie pentru adolescenți” este pentru tine!

La acest curs te așteaptă:

4 zile cu distracție
4 zile pentru a-ți satisface curiozitatea
4 zile pentru libertatea de a fi tu
4 zile pentru cunoaștere

Jocurile propuse au menirea să stimuleze și să antreneze acele aptitudini necesare pentru îmbunătățirea capacității de a se exprima și comunica mai ușor: colaborare, relaționare, empatie, încredere și stimă de sine, respect, ascultare, observare etc.

Mai multe detalii pe Facebook: https://www.facebook.com/events/1392989907467746/

COSTURI

Prețul unui curs este de 300 Lei

EXCELENT! CUM MĂ ÎNSCRIU?

Pentru înscrieri vă rugăm să completați următorul FORMULAR: https://goo.gl/forms/2j8OSVMdFn8LJNEg1
Sau ne puteți contacta prin e-mail la inscrieri@continuu.ro sau la numărul de telefon 0731 223 675.

Ce ne dezvoltă actoria?

Arta dramatică își are originea în impulsul de a ilustra experiențele umane, de a comunica despre înțelegerea acestor experiențe și de a le da formă și sens. Acesta este un impuls natural care a creat avantaje ecologice, socio-culturale, conducând la modalități puternice de exprimare ce prezintă o mare varietate de forme și stiluri. Totodată, arta dramatică răspunde nevoii umane de a crea punți între ceea ce este real, concret și bazat pe informație și ceea ce este ficțional, simbolic și rod al inspirației.

Din perspectiva modului de expresie specific, arta dramatică este un proces interactiv, creativ, care îi determină pe practicanți să dezvolte relații unii cu ceilalți și cu mediul înconjurător și le oferă prilejuri de a examina experiențe umane prin intermediul personajelor și situațiilor din viața de zi cu zi, dar și nemaiîntâlnite, excepționale, în care oamenii interacționează trăiesc tensiuni, rezolvă conflicte și dau sens lumii.

Experiența acumulată în țările în care studiul artei dramatice și-a făcut loc în învățământul general a scos în evidență următoarele dimensiuni de dezvoltare personală în care educația dramatică contribuie specific.

 

Dezvoltarea emoțională

Arta dramatică le permite practicanților să experimenteze situații similare cu cele din viață, să facă alegeri și să își asume responsabilitatea pentru consecințele acțiunilor lor, într-un mediu sigur și ofertant – studioul.

Asumându-și roluri, practicanții dobândesc satisfacții și o conștiință de sine și de alții, îmbogățită, dintr-o paletă largă de perspective.

 

Dezvoltarea din perspectivă psihosocială

Drama se învață în grup, conlucrând și comunicând pentru a realiza o producțiile destinate receptării și aprecierii de către public și critici. Practicarea dramei conduce la acumulări de experiențe sociale, interactive și conlucrative concrete prin care se descoperă necesitatea găsirii unui echilibru complex, unei armonizări între:

  • spiritul de competiție și cel de cooperare;
  • control și autocontrol;
  • stăpânirea instinctelor și urmarea instinctelor;
  • a prețui și a fi prețuit;
  • a (se) impune prin autoritate și a (se) impune prin empatie;
  • a asculta și a spune;
  • a fi rațional – a fi pasional;
  • voie – nevoie – necesitate;
  • putință – pricepere – dorință;

 

Dezvoltarea din perspectivă socio-culturală

Educația dramatică îi ajută pe cei ce o aprofundează să înțeleagă mediul social și cultural, integrând experiențe și cunoștințe actuale și istorice.

Drama reflectă contextele sociale, culturale și istorice și, în același timp, le influențează pe cele existente. Din acest motiv, sprijinindu-se pe educația dramatică școala poate cultiva respectul și aprecierea pentru o varietate de valori și de culturi.

 

Dezvoltarea din perspectivă estetică

O educație în arta dramatică creează, prin intermediul rolurilor și situațiilor puse în scenă,  prilejul examinării de experiențe umane dând sens ideilor și emoțiilor relevate și de a judeca pe baze concrete, la justa sa valoare, contribuția esențială a acestei arte la îmbogățirea estetică a mediului de viață. Educația în arta dramatică oferă cadrul pentru a aprecia în general artele pe baze critice mai rafinate și dezvoltă cu precădere cunoștințele și capacitatea de apreciere critică legate de teatru, film, producții de televiziune și new-media.

 

Dezvoltarea din perspectivă intelectuală

Educația în arta dramatică contribuie la dezvoltarea intelectuală crescând capacitatea de a gândi și de a se exprima natural și creativ, antrenând curiozitatea, inventivitatea, flexibilitatea și reflecția critică.

Exersarea învățării experiențiale în contextul artei dramatice antrenează și învigorează toate cele patru moduri de integrare a experienței în cunoaștere: divergent, asimilativ, convergent și acomodant. Prin această calitate de a funcționa ca o gimnastică psihofizică  capabilă să antreneze flexibilitatea între modurile de învățare ea facilitează creșterea performanțelor de învățare în toate celelalte domenii, în măsura în care studenții sunt real motivați. De asemenea, antrenând spontaneitatea și intuiția, educația în arta dramatică facilitează conexiunile cognitive între situații diferite sau domenii diferite dând prilejul descoperirilor personale și motivației pentru a face efortul cerut de necesitatea de integrare a cunoștințelor în totalități transdisciplinare și a le transforma astfel în abilități, competențe și, în cele din urmă, în capital de cunoaștere.

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea (tezăde doctorat), în curs de publicare.

De ce ne dezvoltă actoria? (2)

– Perspectiva lui Richard Courtney –

 

În teoria sa asupra inteligenței dramatice, Richard Courtney pleacă de la întrebarea dacă jocul dramatic (în sens larg, referindu-se atât la cel jucat pe scena vieții, cât și la cel din studioul de teatru sau pe scena de teatru) are impact asupra modului de gândire – dacă îmbunătățește abilitățile cognitive, inteligența. În particular, el formulează două întrebări cheie la care o teorie a dezvoltării prin dramă ar trebui să răspundă:

 

1) care sunt tipurile specifice de gândire implicate atunci când cineva acționează ”ca și când, ca și cum” (”as if” – în textul original), sub efectul ”magicului dacă” specific actoriei;

și (numind inteligență dramatică performanța în aceste tipuri de gândire)

2) dacă pașii prin care este dobândită/nutrită inteligența dramatică sunt învățați mai bine prin experiența socială (pe scena vieții) sau prin instrucție (pe scena de teatru sau în studioul de actorie).

 

În urma demersului teoretic bazat pe analizarea situațiilor de viață în care gândirea își imaginează ”ca și când” și acțiunile sunt întreprinse ”ca și cum” Courtney ajunge la concluzia că între modurile teatral și dramatic există o mare compatibilitate.

Viziunea din spatele acestor întrebări este că jocul de roluri fictive este o activitate esențială prin care cineva poate învăța și se poate re-crea (nu numai în sensul destinderii sau al distracției). Viața este străbătută de dramă, chiar și în momente aparent banale, cum ar fi un interviu de angajare, când cineva repetă … în oglinda gândului sau în aceea de perete, fie că o face anticipat, imaginându-și cum ar (re)acționa, fie că o face post factum, întrebându-se de ce a (re)acționat într-un anumit fel. Rolurile fac parte din vaiața de zi cu zi și sunt de adoptat flexibil și adecvat situației, acesta fiind un aspect al inteligenței dramatice – rolul de părinte se joacă față de copii, însă poate deveni total nepotrivit și contraproductiv în multe alte situații. Iar, privitor la inteligența adecvării la situație este de observat că aceasta este de înțeles în context cultural – ceea ce este într-un mediu cultural poate fi total inadecvat în alt mediu.

Pe scurt, teoria lui Courtney este următoarea:

Procesele de imaginare creativă și acțiune dramatică sunt trăite ca experiențe organice unitare – împreună dau naștere unor înțelesuri privitoare la lumea ficțională a posibilităților – lumea lui ca și când, ca și cum care este declanșată mental prin apelarea în gândirea legată de o situație cu încărcătură dramatică prin intermediul ”magicului dacă”. Situația imaginară creează și relevă o fațetă posibilă a experiențierii realității.

Procesele de imaginație dramatică și acțiune dramatică funcționează prin transformarea a ceea ce se știa despre cum se face. De exemplu, cineva știe din experiența trăită despre ”cum se face” conversația într-o anumită situație și, prin această transformare de resituaționare imaginară (prin joc dramatic) poate descoperi ce înseamnă ”a face la fel” sau ”a face altfel” o conversație în alte situații de viață posibile, uneori extreme, excepționale. Prin replicarea imaginară și repetiția jocului dramatic cu încredere în partenerii de joc sunt utilizate și puse la încercare structurile mentale (conceptele) și abilitățile personale și prin aceasta ființa celui care trăiește experiența jocului dramatic iese reîntărită, revigorată, și îmbogățită cognitiv.

Aceste procese cognitive au loc deoarece lumea dramatică creată devine un element semnificativ în universul înțelesurilor cognitive. Chiar dacă problemele omului sunt înrădăcinate în actualitatea imediată, în realitatea concretă, pentru a le înțelege mai bine și a le soluționa, acesta are nevoie să le compare cu lumea posibilităților. Lumea creată dramatic este o astfel de lume, nu singura, însă cel mai adesea ignorată de lumea intelectuală ca fiind o resursă de cunoaștere, sau cel mult tratată marginal.

Adevărul este încorporat în cel care trăiește jocul dramatic, ideile fiind structurate prin evidențierea raporturilor parte/întreg, similar/disimilar sau de continuitate dintre lumea realității concrete și lumea creată dramatic. Unitatea organică dintre imaginare și acțiune transformă lumea actuală a realității concrete prin medii prin substituire și în acord cu legi specifice din care rezultă atât înțelesuri de suprafață cât și înțelegeri profunde, acestea din urmă fiind atât metaforice cât și logice.

Astfel, drama poate fi privită ca o expresie externalizată prin acțiuni a activității gândirii metaforice, menită să dea sensuri utile reflecției și înțelegerii lumii în care trăim, acele sensuri pe care gândirea logică analitică nu le poate surprinde. Ea dă o cale către dobândirea înțelesurilor tacite, cu conținut neexplicit (necodificabile) și inexprimabile în cuvinte, care pot fi relevate numai prin acte externalizate. Iar, actul externalizării prin acțiuni dramatice face înțelesul comunicat mult mai palpabil decât actul observării acțiunii dramatice. Prin acționare dramatică cunoașterea tacită capătă o concretețe sporită – este mai intim încorporată. În termeni de logică, actele dramatice sunt ”ipoteze practice”

 

O scurtă observație

În finalul acestei prezentări sintetice a viziunii lui Courtney, din perspectiva temei de doctorat care privește atât experiențele actorului/jucătorului cât și pe cele ale formatorului, consider important să evidențiez următorul aspect.

Actorii/jucătorii aflați în situația ”aici și acum” utilizează o logică experiențială; Spre deosebire, publicul/observatorii utilizează o logică rațională de tip ”criterii în context” Animatorii, formatorii, etc. sunt însă observatori speciali. Acest aspect nu este discutat de Courtney și merită investigat.

Ideea mea este că formatorul este cineva capabil să-și folosească abilitățile empatice și experiența de jucător pentru a reuși să aplice logica rațională percepând ca teorie a minții logica experiențială a actorului/jucătorului angrenat în procesul formativ. Această idee m-a condus în cursul cercetării doctorale, printre altele, la abordarea relației formator-participant prin prisma învățării experiențiale și cercetării-acțiune.

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea (tezăde doctorat), în curs de publicare.

De ce ne dezvoltă actoria? (1)

– Perspectiva lui Adam Blatner –

 

Adam Blatner, unul dintre cei mai importanți creatori de aplicații terapeutice și/sau de dezvoltare personală ale teatrului,  pleacă de la observația că oamenii tânjesc să joace roluri prin care să depășească banalul vieții cotidiene. Pentru asta, ei  sunt uneori dispuși să meargă dincolo de convențiile culturale, iar acest lucru este inhibat, mai ales, în cazul persoanelor adulte. Acestea sunt constrânse să adopte roluri serioase, impregnate de responsabilitățile familiale, părintești, educaționale și de implicarea în viața comunității. Nu înseamnă că toți le adoptă, însă acesta este sensul presiunii sociale.

În vremea copilăriei sau adolescenței această presiune socială este considerabil mai redusă. Copiii se joacă de-a orice își pot imagina sau le este insuflat în imaginație prin ficțiunile vehiculate în media. Fie că vardistul împușcă hoțul, fie că hoțul este împușcat de vardist, ambii își prezintă rolul creând atmosferă și teatralitate. Ceva se pierde în cursul trecerii la maturitate și produce suferință. Drama oferă însă un vehicul pentru continuarea în cursul maturității a încorporării de roluri în care o persoană se poate imagina.

Din perspectivă teoretică, Blatner formulează teza expansiunii rolurilor personale prin elaborare dramatică – o pulsiune către obținerea unui surplus de realitate. Viziunea sa își are originea în practica psihodramei, pe care Jacob Levi Moreno, creatorul ei, o vedea ca fiind un ”teatru al adevărului” –  o arenă, eliberată de constrângerile comportamentale curente, în care  fenomenele psihologice profunde se pot exprima. Un teatru al adevărului văzut nu în sensul că în cursul său este reprezentată actualitatea vieții cotidiene, ci pentru că reflectă o dimensiune mai adâncă, care scoate în evidență ceea ce participanții simt, fricile lor, speranțele și tot ceea ce există în ei ca posibilitate experiențială – experiențele care ar trebui, ar putea, s-ar putea, ar fi … numai dacă.

Ca psihiatru cu 35 de ani de experiență, Blatner a constatat că cei care au parte de prea puțină dramă în viețile lor se simt ușor sau moderat handicapați, simțindu-se constrânși, inhibați și fiind predispuși la depresii. Prin acesta, el deduce existența unei nevoi profunde de experiență dramatică a omului, la fel cu Nikolai Evreinov care a sugerat că psihologia ar trebui să ia în considerație ca pulsiune umană profundă, în afara sexualității, și „teatralitatea” – termen pe care Blatner îl propune a fi înțeles în sensul de dramatizare, de elaborare dramatică. (Nikolai Evreinov a fost un director de teatru, dramaturg, regizor și actor rus care a promovat o estetică apologetică a teatralității susținând că mai degrabă lumea ar trebui să împrumute de la teatru și nu teatrul de la lume. Blatner indică drept sursă ideii de completare a pulsiunilor cu aceea către teatralitate pe care o propune Evreikov un volum al acestuia, intitulat „Teatralitate”, publicat în jurul anului 1927)

Aceasta este o viziune de eliberare din logica reducționistă a primatului pulsiunii sexuale a lui Freud și care vine în sensul celor propuse de Adler sau Jung. Ca și aceștia, Blatner consideră că reducționismul freudian este unul abuziv, fiind făcut numai din ambiția de a conferi un aspect formal cât mai științific (de fapt mecanicist) psihologiei, ambiție venită probabil din pasiunea lui Freud pentru fizică.

  • Adler invocă o pulsiune (pe care o vedea chiar mai profundă) manifestată prin străduința pentru a da un sens efectivității – o străduință pentru putere personală și competență.
  • Jung scoate în evidență motivația spirituală și, mai mult, prin conceptul de tipare (paternuri) arhetipale aduce în discuție faptul că sunt de considerat o mulțime de tipuri de motivații profunde care își au originea în inconștientul colectiv.

Blatner se înscrie în această direcție și scoate în evidență existența unei porniri primare către expansiunea de rol, manifestată pe măsură ce mintea se dezvoltă, ca o aviditate de surplus de realitate ce ține de nevoia de a ști și a fi capabil de a face cât mai multe. El notează că cea mai evidentă motivație de bază în acest sens este dorința de a juca din ce în ce mai multe roluri. Indiciile acestei motivații ar fi jocul imaginativ și dorința/tentația de a experimenta pentru a deveni stăpân într-o sferă de influență din ce în ce mai largă. Această motivație se naște și capătă amploare în intervalul de vârstă cuprins între 7 luni și 3 ani, ca apoi să evolueze în forme tot mai gradate și mai nuanțate. În adolescență, din cauze sociale și din confruntarea cu atitudini culturale rigide are loc însă o reprimare a modalităților de expresie a acestei motivații, ceea ce îi angrenează pe tineri în ceea ce Erik Erikson numește ”închiderea prematură a identității”[1], un proces de înghețare într-un univers îngust de roluri potențiale, cu efecte negative asupra identității, care ar trebui contracarat prin încurajarea de a experimenta în continuare. Acest lucru se poate face cu ajutorul dramei, prin metodele și experiențele improvizaționale pe care aceasta le oferă, constituind vehiculul ideal pentru întrețeserea în viața de zi cu zi a tinerilor a unor noi experimente de rol, aducându-le mai multă bună dispoziție și, mai ales, în opinina noasră, oferindu-le tinerilor provocări improvizaționale calitativ superioare comparativ cu acelea generate de interacțiunea cu mediul social și cultural imediat, care de multe ori este toxic.

Din cele de mai sus, se poate observa un anumit continuum pe care drama este capabilă să-l ofere, mergând de la terapie, trecând prin profilaxie și până la dezvoltarea potențialului de dezvoltare personală.

Ca de altfel majoritatea autorilor care au încercat o teoretizare a dramei aplicate și Blatner remarcă marginalizarea actoriei și considerarea jocului ca fiind un fason, un semn de comportament copilăresc și atrage atenția că este esențial să se facă diferența între elementele copilărești de care cineva are nevoie ca să crească pentru a deveni adult și cele care țin de a fi copilăros, care sunt benefic de menținut, cultivat  și de adus la rafinament în viața adultă – fără acestea, nici bucuria de a trăi nu poate fi deplină și nici creativitatea și spontaneitatea nu sunt posibile. Ocazia de joc copilăros dar nu copilăresc oferită de programele de dramă aplicată are astfel o valoare în sine. Sensul identității poate fi extins dincolo de realitatea imediată prin rolurile jucate în surplusul de realitate pe care îl oferă drama … prin jocul în care cineva pretinde că ar putea fi și altcineva – am putea spune, prin experimentarea de personaje.

Într-un fel, Blatner afirmă că bagajul de personaje experimentate este la fel de important ca și bagajul de cunoștințe sau zestrea de deprinderi și abilități acumulate. În toate aceste cazuri este de realizat un echilibru între cât a deține în amănunt și cât a deține ca diversitate. În cazul bagajului de personaje este vorba de o diversitate de roluri arhetipale și de situații arhetipale. A ajunge să știi, chiar și vag, cum e să fii în variate situații artist, semizeu, erou de poveste, șaman, mare preot, zână, zmeu, geniu etc. reprezintă o zestre de repere identitare care pot consolida încrederea în sine, stima față de sine, conștiința de sine…exact lucrurile urmărite în domeniul dezvoltării personale. Imaginarea și cultivarea, cu măsură, de alter-egouri, altele decât acelea care ar fi utile imediat în lupta cu viața de zi cu zi este clamată de către Bantler ca fiind o resursă importantă.

Există forțe ale mediului cultural care tind să provoace alienarea și slăbirea conștiinței de sine, susține acesta. Experimentarea de roluri pe care drama aplicată o oferă poate contracara această presiune și poate conferi o flexibilitate și o capacitate de a depăși stresul sporite. Sinele este o experiență: agregată – fiind rezultatul compunerii întregului spectru de operări, de la postură și ton și până la luarea de decizii; și totală – fiind constituit coerent într-un sens al valorii de sine. Cultura maximei nemulțumiri (Freud), întreținută de clișeele perpetuate și promovate de mediul social subminează permanent încrederea în propria valoare – întotdeauna ar fi loc de mai bine.

Blatner evidențiază de asemenea, următorul proces.

”Cu cât joci mai mult roluri, cu atât începi să recunoști că le joci cu adevărat, ceea ce conduce la o creștere a jocului cu modul în care le joci. Începi să introduci mai multe variații, devii mult mai creativ. În cele din urmă, odată ce ai prins ideea, devii capabil să devii dramaturgul și regizorul propriei vieți, să introduci (să îți propui, n.n.) noi roluri, să le provoci și să le depășești pe cele învechite (terne, n.n.)”, revizuind și creând modul autentic în care te gândești la tine și în care trăiești”.

În viziune lui Blatner, în acest fel, antrenată să lucreze din planul meta-rolurilor, acea ”parte” din cineva care alege ce anume rol să joace acesta și când anume să-l joace, capătă și generează un sentiment mai sănătos al sinelui.

[1] Citat de Jane Kroger,2007, Identity Development Adolescence Through Adulthood, Second Edition, SAGE Publications Inc. p. 11

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea (tezăde doctorat), în curs de publicare.

Continuu e jocul pentru copilul din tine

Descoperă și joacă jocul pentru copilul din tine, continuu! De ce? Copiii se joacă de-a orice își pot imagina sau le este insuflat în imaginație prin ficțiunile vehiculate în jurul său. Fie că vardistul împușcă hoțul, fie că hoțul este împușcat de vardist, ambii își prezintă rolul creând atmosferă și teatralitate. Dar, vai, ceva se pierde în cursul trecerii la maturitate și aceasta produce suferință și pierderi.

Ca și multe alte ființe, omul se naște cu instinctul explorării mediului înconjurător, iar acest instinct se manifestă inițial prin joacă.

În lucrarea sa fundamentală pentru formarea actorului modern, Viola Spolin ține să sublinieze încă de la început și următorul aspect.

”Nu există o cale corectă sau greșită de a rezolva o problemă. Există o singură cale de învățare – cercetarea proprie, experimentarea, adică să treci tu însuți prin proces.

Învățăm din experiență și prin experimentare și nimeni nu învață pe nimeni nimic. Acest lucru este adevărat atât pentru copilul care trece de la mișcări dezordonate la mersul în patru labe și apoi la primii pași, cât și pentru omul de știință cu ecuațiile sale.

Dacă mediul înconjurător o permite, oricine poate învăța ceea ce vrea să învețe și dacă individul o permite, mediul înconjurător îl poate învăța tot ceea ce are de învățat. „Talentul” sau „lipsa de talent” nu au nici o legătură cu asta.” [1]

Indirect, Viola Spolin atrage aici atenția că formatorul de actori este el însuși de format în spiritul înlesnirii și nu al predării și că ceea ce are de înlesnit acesta este tocmai explorarea individuală, de către studentul actor, a posibilităților sale actoricești, orientând și canalizând descoperirile și deprinderile și preparând terenul pentru ca actorul novice devenit practicant să poată continua drumul către performanța artistică. Un drum pe care îl va avea de făcut tot prin explorare individuală, însă singur, informal, purtat de propriile țeluri artistice și, totodată, presat de lumea industriei spectacolului, televiziunii și a cinematografiei care îl va pune în situația, de multe ori dramatică, a mersului pe muchie de cuțit între a sluji arta și/sau a satisface capriciile cererii de divertisment.

Dar să observăm că, deși se adresează cu precădere formatorilor de actori, în acest pasaj, Viola Spolin se referă de fapt la un caz mult mai general decât acela specific actoriei. Într-adevăr, dacă privim cazul general al oricărui tip de învățare, dintr-o perspectivă în care să includem nu numai transmiterea cunoștințelor și abilităților ci și dobândirea lor, se poate desprinde un adevăr profund, valabil pentru toate domeniile. Nimic din ceea ce umanitatea a cunoscut și este valabil nu s-a învățat inițial altfel decât trecând printr-o experiență sau un printr-un experiment desfășurat în mediul înconjurător. Învățarea prin predare/transmitere de cunoștințe este întotdeauna ulterioară descoperirii și validării în experiență. Ca urmare, formatorul este de privit ca o parte a mediului înconjurător. Acesta nu ”predă”, ci cel mult orientează și facilitează învățarea prin descoperire. Utilizând limbajul tehnic consacrat, se poate spune că la baza întregului proces de învățare stau experiențele individuale de învățare informală – descoperirile. În ultimă instanță, studentul, cel aflat în formare, în orice domeniu ar fi deci de privit și tratat ca un cercetător în devenire și nu ca un înregistrator de cunoștințe și practicant de rețete standard.

Dar ce nu trebuie să uite nimeni este că cel care poate învăța direct de la mediu este doar copilul din el. Ca urmare, prima și cea mai importantă lecție a dezvoltării personale este următoarea.

Îngrijește-te de copilul din tine, caută-l încontinuu, nutrește-l, cultivă-l… Descoperă și joacă jocul pentru copilul din tine, continuu!

 

[1] Spolin V., 2008. Improvizaţie Pentru Teatru, în Mihaela Balan-Beţiu (trad.) – Viola Spolin Manual De Tehnici Pedagogice Şi Regizorale, UNATC PRESS Bucureşti, ediție electronică, p. 3

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea ” Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea  (tezăde doctorat), în curs de publicare.