De ce ne dezvoltă actoria? (1)

– Perspectiva lui Adam Blatner –

 

Adam Blatner, unul dintre cei mai importanți creatori de aplicații terapeutice și/sau de dezvoltare personală ale teatrului,  pleacă de la observația că oamenii tânjesc să joace roluri prin care să depășească banalul vieții cotidiene. Pentru asta, ei  sunt uneori dispuși să meargă dincolo de convențiile culturale, iar acest lucru este inhibat, mai ales, în cazul persoanelor adulte. Acestea sunt constrânse să adopte roluri serioase, impregnate de responsabilitățile familiale, părintești, educaționale și de implicarea în viața comunității. Nu înseamnă că toți le adoptă, însă acesta este sensul presiunii sociale.

În vremea copilăriei sau adolescenței această presiune socială este considerabil mai redusă. Copiii se joacă de-a orice își pot imagina sau le este insuflat în imaginație prin ficțiunile vehiculate în media. Fie că vardistul împușcă hoțul, fie că hoțul este împușcat de vardist, ambii își prezintă rolul creând atmosferă și teatralitate. Ceva se pierde în cursul trecerii la maturitate și produce suferință. Drama oferă însă un vehicul pentru continuarea în cursul maturității a încorporării de roluri în care o persoană se poate imagina.

Din perspectivă teoretică, Blatner formulează teza expansiunii rolurilor personale prin elaborare dramatică – o pulsiune către obținerea unui surplus de realitate. Viziunea sa își are originea în practica psihodramei, pe care Jacob Levi Moreno, creatorul ei, o vedea ca fiind un ”teatru al adevărului” –  o arenă, eliberată de constrângerile comportamentale curente, în care  fenomenele psihologice profunde se pot exprima. Un teatru al adevărului văzut nu în sensul că în cursul său este reprezentată actualitatea vieții cotidiene, ci pentru că reflectă o dimensiune mai adâncă, care scoate în evidență ceea ce participanții simt, fricile lor, speranțele și tot ceea ce există în ei ca posibilitate experiențială – experiențele care ar trebui, ar putea, s-ar putea, ar fi … numai dacă.

Ca psihiatru cu 35 de ani de experiență, Blatner a constatat că cei care au parte de prea puțină dramă în viețile lor se simt ușor sau moderat handicapați, simțindu-se constrânși, inhibați și fiind predispuși la depresii. Prin acesta, el deduce existența unei nevoi profunde de experiență dramatică a omului, la fel cu Nikolai Evreinov care a sugerat că psihologia ar trebui să ia în considerație ca pulsiune umană profundă, în afara sexualității, și „teatralitatea” – termen pe care Blatner îl propune a fi înțeles în sensul de dramatizare, de elaborare dramatică. (Nikolai Evreinov a fost un director de teatru, dramaturg, regizor și actor rus care a promovat o estetică apologetică a teatralității susținând că mai degrabă lumea ar trebui să împrumute de la teatru și nu teatrul de la lume. Blatner indică drept sursă ideii de completare a pulsiunilor cu aceea către teatralitate pe care o propune Evreikov un volum al acestuia, intitulat „Teatralitate”, publicat în jurul anului 1927)

Aceasta este o viziune de eliberare din logica reducționistă a primatului pulsiunii sexuale a lui Freud și care vine în sensul celor propuse de Adler sau Jung. Ca și aceștia, Blatner consideră că reducționismul freudian este unul abuziv, fiind făcut numai din ambiția de a conferi un aspect formal cât mai științific (de fapt mecanicist) psihologiei, ambiție venită probabil din pasiunea lui Freud pentru fizică.

  • Adler invocă o pulsiune (pe care o vedea chiar mai profundă) manifestată prin străduința pentru a da un sens efectivității – o străduință pentru putere personală și competență.
  • Jung scoate în evidență motivația spirituală și, mai mult, prin conceptul de tipare (paternuri) arhetipale aduce în discuție faptul că sunt de considerat o mulțime de tipuri de motivații profunde care își au originea în inconștientul colectiv.

Blatner se înscrie în această direcție și scoate în evidență existența unei porniri primare către expansiunea de rol, manifestată pe măsură ce mintea se dezvoltă, ca o aviditate de surplus de realitate ce ține de nevoia de a ști și a fi capabil de a face cât mai multe. El notează că cea mai evidentă motivație de bază în acest sens este dorința de a juca din ce în ce mai multe roluri. Indiciile acestei motivații ar fi jocul imaginativ și dorința/tentația de a experimenta pentru a deveni stăpân într-o sferă de influență din ce în ce mai largă. Această motivație se naște și capătă amploare în intervalul de vârstă cuprins între 7 luni și 3 ani, ca apoi să evolueze în forme tot mai gradate și mai nuanțate. În adolescență, din cauze sociale și din confruntarea cu atitudini culturale rigide are loc însă o reprimare a modalităților de expresie a acestei motivații, ceea ce îi angrenează pe tineri în ceea ce Erik Erikson numește ”închiderea prematură a identității”[1], un proces de înghețare într-un univers îngust de roluri potențiale, cu efecte negative asupra identității, care ar trebui contracarat prin încurajarea de a experimenta în continuare. Acest lucru se poate face cu ajutorul dramei, prin metodele și experiențele improvizaționale pe care aceasta le oferă, constituind vehiculul ideal pentru întrețeserea în viața de zi cu zi a tinerilor a unor noi experimente de rol, aducându-le mai multă bună dispoziție și, mai ales, în opinina noasră, oferindu-le tinerilor provocări improvizaționale calitativ superioare comparativ cu acelea generate de interacțiunea cu mediul social și cultural imediat, care de multe ori este toxic.

Din cele de mai sus, se poate observa un anumit continuum pe care drama este capabilă să-l ofere, mergând de la terapie, trecând prin profilaxie și până la dezvoltarea potențialului de dezvoltare personală.

Ca de altfel majoritatea autorilor care au încercat o teoretizare a dramei aplicate și Blatner remarcă marginalizarea actoriei și considerarea jocului ca fiind un fason, un semn de comportament copilăresc și atrage atenția că este esențial să se facă diferența între elementele copilărești de care cineva are nevoie ca să crească pentru a deveni adult și cele care țin de a fi copilăros, care sunt benefic de menținut, cultivat  și de adus la rafinament în viața adultă – fără acestea, nici bucuria de a trăi nu poate fi deplină și nici creativitatea și spontaneitatea nu sunt posibile. Ocazia de joc copilăros dar nu copilăresc oferită de programele de dramă aplicată are astfel o valoare în sine. Sensul identității poate fi extins dincolo de realitatea imediată prin rolurile jucate în surplusul de realitate pe care îl oferă drama … prin jocul în care cineva pretinde că ar putea fi și altcineva – am putea spune, prin experimentarea de personaje.

Într-un fel, Blatner afirmă că bagajul de personaje experimentate este la fel de important ca și bagajul de cunoștințe sau zestrea de deprinderi și abilități acumulate. În toate aceste cazuri este de realizat un echilibru între cât a deține în amănunt și cât a deține ca diversitate. În cazul bagajului de personaje este vorba de o diversitate de roluri arhetipale și de situații arhetipale. A ajunge să știi, chiar și vag, cum e să fii în variate situații artist, semizeu, erou de poveste, șaman, mare preot, zână, zmeu, geniu etc. reprezintă o zestre de repere identitare care pot consolida încrederea în sine, stima față de sine, conștiința de sine…exact lucrurile urmărite în domeniul dezvoltării personale. Imaginarea și cultivarea, cu măsură, de alter-egouri, altele decât acelea care ar fi utile imediat în lupta cu viața de zi cu zi este clamată de către Bantler ca fiind o resursă importantă.

Există forțe ale mediului cultural care tind să provoace alienarea și slăbirea conștiinței de sine, susține acesta. Experimentarea de roluri pe care drama aplicată o oferă poate contracara această presiune și poate conferi o flexibilitate și o capacitate de a depăși stresul sporite. Sinele este o experiență: agregată – fiind rezultatul compunerii întregului spectru de operări, de la postură și ton și până la luarea de decizii; și totală – fiind constituit coerent într-un sens al valorii de sine. Cultura maximei nemulțumiri (Freud), întreținută de clișeele perpetuate și promovate de mediul social subminează permanent încrederea în propria valoare – întotdeauna ar fi loc de mai bine.

Blatner evidențiază de asemenea, următorul proces.

”Cu cât joci mai mult roluri, cu atât începi să recunoști că le joci cu adevărat, ceea ce conduce la o creștere a jocului cu modul în care le joci. Începi să introduci mai multe variații, devii mult mai creativ. În cele din urmă, odată ce ai prins ideea, devii capabil să devii dramaturgul și regizorul propriei vieți, să introduci (să îți propui, n.n.) noi roluri, să le provoci și să le depășești pe cele învechite (terne, n.n.)”, revizuind și creând modul autentic în care te gândești la tine și în care trăiești”.

În viziune lui Blatner, în acest fel, antrenată să lucreze din planul meta-rolurilor, acea ”parte” din cineva care alege ce anume rol să joace acesta și când anume să-l joace, capătă și generează un sentiment mai sănătos al sinelui.

[1] Citat de Jane Kroger,2007, Identity Development Adolescence Through Adulthood, Second Edition, SAGE Publications Inc. p. 11

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea (tezăde doctorat), în curs de publicare.

Continuu e jocul pentru copilul din tine

Descoperă și joacă jocul pentru copilul din tine, continuu! De ce? Copiii se joacă de-a orice își pot imagina sau le este insuflat în imaginație prin ficțiunile vehiculate în jurul său. Fie că vardistul împușcă hoțul, fie că hoțul este împușcat de vardist, ambii își prezintă rolul creând atmosferă și teatralitate. Dar, vai, ceva se pierde în cursul trecerii la maturitate și aceasta produce suferință și pierderi.

Ca și multe alte ființe, omul se naște cu instinctul explorării mediului înconjurător, iar acest instinct se manifestă inițial prin joacă.

În lucrarea sa fundamentală pentru formarea actorului modern, Viola Spolin ține să sublinieze încă de la început și următorul aspect.

”Nu există o cale corectă sau greșită de a rezolva o problemă. Există o singură cale de învățare – cercetarea proprie, experimentarea, adică să treci tu însuți prin proces.

Învățăm din experiență și prin experimentare și nimeni nu învață pe nimeni nimic. Acest lucru este adevărat atât pentru copilul care trece de la mișcări dezordonate la mersul în patru labe și apoi la primii pași, cât și pentru omul de știință cu ecuațiile sale.

Dacă mediul înconjurător o permite, oricine poate învăța ceea ce vrea să învețe și dacă individul o permite, mediul înconjurător îl poate învăța tot ceea ce are de învățat. „Talentul” sau „lipsa de talent” nu au nici o legătură cu asta.” [1]

Indirect, Viola Spolin atrage aici atenția că formatorul de actori este el însuși de format în spiritul înlesnirii și nu al predării și că ceea ce are de înlesnit acesta este tocmai explorarea individuală, de către studentul actor, a posibilităților sale actoricești, orientând și canalizând descoperirile și deprinderile și preparând terenul pentru ca actorul novice devenit practicant să poată continua drumul către performanța artistică. Un drum pe care îl va avea de făcut tot prin explorare individuală, însă singur, informal, purtat de propriile țeluri artistice și, totodată, presat de lumea industriei spectacolului, televiziunii și a cinematografiei care îl va pune în situația, de multe ori dramatică, a mersului pe muchie de cuțit între a sluji arta și/sau a satisface capriciile cererii de divertisment.

Dar să observăm că, deși se adresează cu precădere formatorilor de actori, în acest pasaj, Viola Spolin se referă de fapt la un caz mult mai general decât acela specific actoriei. Într-adevăr, dacă privim cazul general al oricărui tip de învățare, dintr-o perspectivă în care să includem nu numai transmiterea cunoștințelor și abilităților ci și dobândirea lor, se poate desprinde un adevăr profund, valabil pentru toate domeniile. Nimic din ceea ce umanitatea a cunoscut și este valabil nu s-a învățat inițial altfel decât trecând printr-o experiență sau un printr-un experiment desfășurat în mediul înconjurător. Învățarea prin predare/transmitere de cunoștințe este întotdeauna ulterioară descoperirii și validării în experiență. Ca urmare, formatorul este de privit ca o parte a mediului înconjurător. Acesta nu ”predă”, ci cel mult orientează și facilitează învățarea prin descoperire. Utilizând limbajul tehnic consacrat, se poate spune că la baza întregului proces de învățare stau experiențele individuale de învățare informală – descoperirile. În ultimă instanță, studentul, cel aflat în formare, în orice domeniu ar fi deci de privit și tratat ca un cercetător în devenire și nu ca un înregistrator de cunoștințe și practicant de rețete standard.

Dar ce nu trebuie să uite nimeni este că cel care poate învăța direct de la mediu este doar copilul din el. Ca urmare, prima și cea mai importantă lecție a dezvoltării personale este următoarea.

Îngrijește-te de copilul din tine, caută-l încontinuu, nutrește-l, cultivă-l… Descoperă și joacă jocul pentru copilul din tine, continuu!

 

[1] Spolin V., 2008. Improvizaţie Pentru Teatru, în Mihaela Balan-Beţiu (trad.) – Viola Spolin Manual De Tehnici Pedagogice Şi Regizorale, UNATC PRESS Bucureşti, ediție electronică, p. 3

 

* Acest text este preluat cu adaptări din lucrarea ” Dezvoltare Continuă prin Arta Actorului pentru Non-Actori”, autor: Smaranda Caragea  (tezăde doctorat), în curs de publicare.